Nunta sălăjeană de odinioară
Pentru ca familiile să își dea consimțământul la căsătoria celor doi tineri, se practica „mărsul pă vedere”. Prima dată mergea la casa fetei feciorul, cu părinții săi, uneori și cu alte rude mai apropiate. Aici se făcea un mic ospăț, iar la masă spunea fiecare ce avere deține.
Odată stabilită data nunții începeau pregătirile, așa că fata își alegea chemători, doi feciori din sat, pe care îi prefera, iar feciorul așișderea. Chemătorii pofteau pe oamenii din sat la nuntă cu o duminică înainte, dar numai după ce primeau vin ori pălincă de la miri.
Nuntă sălăjeană
Nuntași din satul Marin
Nunta tradițională cere un alai întreg, cu chiuituri, ceterași și putători pentru steagul de nuntă nelipsit. Lăslăușul, stegarul din partea mirelui, avea obligația ca, în timpul nunții, să fie în preajma mirilor, având în mână un fel de steag, numit și laslău, un steag de nuntă frumos făcut de o femeie mai în vârstă, compus dintr-o față de masă pe care erau cusute, de o parte și de cealaltă, două baticuri mari, unul pe față și altul pe dos.
Apoi se cer nașii și iertăciuni părinților mirelui. „Eu te rog să-mi dai iertare/Şi o dulce sărutare/Şi cu mama la un loc/Să-mi spuneţi să am noroc/ Drumul de căsătorie / De bucurie să îmi fie!“. Iertăciunile aveau o semnificație deosebită și foarte importantă, deoarece se spune că fără acestea, tinerii nu s-ar putea cununa, fiind interpretate drept binecuvântări pentru căsătorie. Erau rostite de grăitori care cereau iertare în numele mirilor.
În fiecare sat erau „grăitori”, care știau multe urări, ei fiind cei care care anunțau fiecare etapă a nunții.
Apoi tot norodul, cu alai și lăutari merge după fată, și cu tot cu lada de zestre, blide de lut și țoale, e purtată cu carul și dusă nuntașilor. Lada se sculpta din lemn și era împodobită cu flori, asta pe vremea când se mai lua fata în schimbul zestrei. Culorile cele mai obișnuite pe care le vedeai la nuntă erau roșu, violet, galben ca lămâia, portocaliu, verde, negru, mai rar albastru, alb, brun. Firul era vopsit de ţărancă însăşi după reţete străvechi, pe care fiica le primea de la mamă şi le transmitea copiilor ei. Culorile erau de origine vegetală, preparate cu grijă şi răbdare din plante, buruieni, arbori fructiferi sau sălbatici.
Însoțitorii fetei legau drumul cu o sfoară, iar pentru a ajunge la viitoarea sa nevastă, mirele trebuia să răscumpere dezlegarea drumului. Pentru belșug și voie bună, nuntașii aruncau boabe de grâu și stropeau mirii cu un mănunchi de busuioc. Din lada fetii apoi se împărțea un cozonac îndestulător tuturor nuntașilor. Așa începe strașnicul ospăț sălăjean, urmând ca nașa să danseze prima fata, iară mirele ultimul, că or tot avea ei timp de dănțuit împreună toată viața dacă le-o ajuta Cel de sus.